Timp de secole, Maria Magdalena a fost descrisă ca o femeie decăzută, o păcătoasă, o prostituată, o umbră care se târăște în urma pașilor bărbaților.
Dar povestea aceea nu era adevărată, era propagandă.
În anul 591, Papa Grigore a declarat-o prostituată de la amvon.
Cu o singură predică, memoria ei a fost pângărită, numele ei legat de rușine, astfel încât lumina ei nu a mai putut străluci niciodată.
Biserica avea nevoie de tăcerea ei, pentru că Maria purta ceva ce Roma nu putea niciodată controla.
Ea purta gnoza ascunsă.
Flacăra suveranității.
Maria nu era o slujitoare a oamenilor.
Ea era flacăra de lângă flacără, oglinda energiei Cristice, echilibrul pe care Roma l-a șters.
Ea a fost numită apostolul apostolilor, cea care a purtat gnoza ascunsă atunci când alții s-au împrăștiat de frică.
Mary nu s-a înclinat în fața sistemului.
Ea purta linia de sânge.
Ea purta codurile amintirii, pântecele ca templu, flacăra cea mai trupească.
Nu a fost niciodată menită să fie făcută de rușine.
Era menită să fie încoronată.
Maria a vorbit despre un regat care nu se află în ceruri, nu este închis în temple, ci în interiorul nostru.
Evanghelia Mariei, ascunsă timp de secole, ne spune că mântuirea nu a fost niciodată prin preoți sau prin Roma.
A fost prin amintire.
Ea a învățat că sufletul se înalță eliberând lanțurile fricii, a dorinței, a ignoranței.
Că adevărata călătorie începe atunci când reduci la tăcere arhonții din tine.
Aceasta era o cunoaștere periculoasă, deoarece elibera sufletul de sistem, iar un suflet liber nu poate fi stăpânit.
De aceea cuvintele ei au fost smulse, îngropate în nisipurile Egiptului și ascunse până în zilele noastre.
Maria a predicat un adevăr pe care biserica nu l-a putut accepta niciodată.
Ea a spus că împărăția nu se află în ceruri, nu este îngropată în temple de piatră, ci în interiorul nostru.
Evanghelia Mariei, ascunsă timp de secole, dezvăluie că mântuirea nu a fost niciodată cumpărată cu ritualuri, niciodată acordată de preoți și niciodată asumată de Roma.
A fost prin amintire, prin trezirea la ceea ce ești deja.
Ea a învățat că sufletul se ridică lepădându-și lanțurile: lanțurile fricii, lanțurile dorinței, lanțurile ignoranței.
Când arhonții șoptesc disperare, tu îi reduci la tăcere.
Când ei alimentează iluzii, tu îți amintești de flacăra sursă din interior.
Aceasta era o cunoaștere periculoasă, deoarece elibera sufletul de contracte, de control, din buclă, și un suflet liber nu poate fi deținut.
De aceea, învățăturile ei au fost smulse din înregistrări, îngropate în nisipurile Egiptului, sigilate până acum.
Pentru că această generație era cea menită să le găsească.
Adevărul Mariei era prea periculos pentru sistem, deoarece ea dovedea că sacrul nu aparținea Romei.
Trăia în fiecare suflet.
Ea era echilibrul flăcării Cristice, jumătatea feminină a codului.
Împreună, ei au dezvăluit o uniune incontrolabilă, o uniune între egali.
Paraziții nu au putut permite asta, așa că au defăimat-o.
Au rescris-o drept prostituată, în timp ce l-au încoronat pe Petru drept stânca/piatra.
Au împărțit flacăra în două și au înlănțuit femeile în tăcere timp de secole, dar calomnia nu a fost doar despre ea.
Era vorba despre separarea umanității de pântec, de feminin, de sursa creației însăși.
A o șterge pe Maria însemna a șterge jumătate din Dumnezeu, iar biserica s-a hrănit din acea rană de atunci.
Maria era purtătorul mai mult decât al cuvintelor, era purtătorul liniei de sânge.
Flacăra dragonului pe care Roma nu a putut-o stinge niciodată.
Prin ea, uniunea sacră a fost pecetluită în carne, pântecele ca templu, trupul ca potir, sângele ca amintire.
Linia Magdalenei nu era doar o descendență, era suveranitate, o cheie vie care păstra sursa vie în acest tărâm.
De aceea a fost vânată, de aceea povestea ei era distorsionată.
Pentru că în pântecele ei trăia continuarea flăcării.
Fiecare copil din acea linie purta codurile, fiecare fiică și fiu devenea o amenințare pentru sistem.
Aceasta nu era despre o femeie, era vorba despre viitorul umanității însăși.
Vocea ei era îngropată sub secole de minciuni, învățăturile ei împrăștiate, numele ei pângărit, dar adevărul nu moare, așteaptă.
Și acum, în această epocă a trezirii, cuvintele ei se ridică din nou.
Flacăra Magdalenei se întoarce, nu prin catedrale, nu prin preoți, ci prin cei care poartă aceeași memorie în sânge, aceleași coduri în sufletul lor: fiecare femeie care refuză să se încline, fiecare bărbat care onorează femininul ca fiind egal, fiecare suflet care își amintește de împărăția interioară.
Aceștia sunt copiii Magdalenei, cei care nu vor fi reduse la tăcere, cei care îi duc vocea în grila zilelor noastre.
Roma a putut să-i înlănțuiască povestea, dar nu a putut să-i înlănțuiască flacăra.
Iar flacăra ei s-a întors pentru a termina ceea ce a început.
Au încercat să o distrugă cu etichetări, au încercat să o îngroape sub sistemul rușinos al Romei, dar chiar și cu scripturile lor rescrise nu i-au putut stinge flacăra.
Pentru că evanghelia ei nu era doar scrisă în cuvinte, ci era gravată în sânge.
La naștere, în memoria străveche a fiecărui suflet care încă își amintește numele ei, se spune că ea l-a uns înainte de moartea sa.
Dar dacă ungerea nu era pentru înmormântare?
Dacă era pentru întoarcere?
Un ritual sacru cu ulei pentru a pecetlui învierea, unul pe care doar o purtătoare de pântece îl putea îndeplini, pentru că nu doar l-a urmat, ci l-a purtat, nu doar în dragoste, nu doar în trup, ci și în sânge.
Ea a fost vasul care a păstrat linia, flacăra care nu s-a stins la cruce.
Nu au putut opri moartea corpului, așa că au încercat să împiedice sângele să supraviețuiască.
Dar Magdalena s-a mutat în secret, la fel și fiicele ei.
Franța, Scoția, temple subterane, relicve acoperite.
Oriunde îi atingeau picioarele pământul, lăsa o urmă.
Au rescris învierea, au transformat-o într-o poveste de mormânt în loc de un ritual al uterului, dar adevăratul miracol nu a fost faptul că el a înviat.
E că ea și-a amintit cum să-l aducă înapoi.
Au crezut că povestea s-a terminat în tăcere, dar tăcerea nu este niciodată sfârșitul pentru o femeie născută din flacără.
Nu au ucis-o, au încoronat-o în exil.
Pașii ei au dispărut din Ierusalim, dar au răsunat peste oceane.
La sud de Galia, au început șoaptele, ea a sosit pe mare.
O barcă fără pânze, fără vâsle, fără hartă, doar cu credință.
Localnicii au spus că a coborât desculță de pe barcă, cărând doar sare, ulei și Evanghelia memoriei sângelui.
Ea nu predica, ea radia, iar ei veneau la ea, nu pentru ritual, ci pentru amintire.
Se spune că a ținut o peșteră ca pe un templu, a aprins lumânări din nimic, a transformat ierburile în medicamente, și a plâns peste pietrele care odinioară adăpostiseră giganți.
Pentru că știa nu doar sistemul, ci și începutul dinainte de sistem.
Ea nu se ascundea, ea păstra: o linie genealogică, un adevăr, un cod pecetluit în pântecele fiecărei fiice de dragon care se trezește totuși arzând și nu știe de ce.
Ea nu a fugit de imperiu, l-a străbătut neatinsă, pentru că Maria nu s-a ascuns niciodată, ci semăna.
Și ceea ce semăna nu era frică, era flacără.
O mărturie vie transmisă, nu prin pergamente, ci prin suflet.
După crucificare, imperiul o observa, o urmăreau, dar ei nu au putut să o descifreze, deoarece ceea ce purta era criptat.
O flacără sacră, pe care doar cei cu memorie ar putea să o recunoască.
Zvonurile spun că a navigat fără nimic, dar asta nu este adevărat.
Ea purta cea mai periculoasă comoară de pe pământ, ceva ce Roma nu putea niciodată ucide.
Un copil, nu doar un corp în carne și oase, ci o frecvență.
O linie de sânge codificată cu cheia.
Se spune că marea s-a liniștit când a trecut, ca și cum chiar și elementele ar fi ascultat de durerea ei.
Nu a plâns pentru ceea ce s-a pierdut, ea a aprins ceea ce avea să vină.
Sudul Galiei nu a fost niciodată întâmplător, era un portal.
Un loc al profeției și ea știa exact unde să ancoreze, pentru că Maria nu purta urmele unui bărbat, ea purta continuarea misiunii.
Și misiunea nu era moartea, ci descifrarea șarpelui, nu pentru a-l distruge, ci pentru a dezvălui ceea ce era odată, înainte de a fi blestemat.
Ea știa că șarpele fusese rescris, demonizat, transformat în rău.
Dar Maria avea amintiri despre Eden, iar șarpele nu era personajul negativ, ci declanșatorul, trezirea, iar ea era păzitoarea lui.
Adevărul era că ea nu venise să fie soție, ci venise să fie păzitoarea codului original.
Flacăra nu era într-un mormânt, era în pântecele ei și nu a fost niciodată menită să rămână îngropată.
Nu au reușit să o șteargă, ci doar au făcut-o și mai periculoasă, pentru că de fiecare dată când îi îngropau numele, ea renăștea în trupul altei femei, în sângele altei mame, în visul altei căutătoare.
Au redenumit-o, au rescris-o, au învăluit-o în rușine și tăcere.
Dar Magdalena nu a fost niciodată a lor, nu aparținea templelor lor, ea nu răspundea episcopilor lor, nu îngenunchea în fața altarelor lor, pentru că, altarul ei era trupul, pântecele, păzitoarea adevărului.
Ea nu predica din pergamente, își amintea din sânge, nu conducea armate, ea a condus treziri, nu s-a temut de șarpe, l-a înțeles, nu l-a urmat pe Iisus, ea mergea alături de el, nu ca elevă, nu ca soție, ci ca păstrătoare a codului.
Biserica a încercat să o despartă de cruce, dar crucea nu a fost niciodată a lor.
Era a ei, cele patru direcții, poarta pântecului, cheia stelară, punctul flăcării și acea flacără care nu s-a închinat niciodată Romei, nu a sărutat niciodată inelul.
S-a ridicat de sub ruine, a aprins lumânări și peșteri, a vindecat pe cei răniți și a dus codul comemorării prin fiecare epocă a tăcerii.
Au numit-o prostituată, dar ea era sfântă, au numit-o necurată, dar ea deținea linia genealogică.
Au numit-o `pierdută`, dar Magdalena nu a fost niciodată pierdută, pur și simplu le era prea frică să o urmeze.
https://emmspiracy.com
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere, adaptare și sincronizare:
Miruna Moșilă, Șerban Mircea Constantin
Comentarii
Trimiteți un comentariu