Iluzie vs Realitate

 Încă din zorii timpurilor, oamenii au fost întotdeauna împărțiți în două grupuri.
Cei care visează cum ar trebui să fie lumea și cei care se confruntă cu lumea așa cum este ea în realitate.
Unii sunt conduși de ideologie, idei frumoase care ignoră consecințele.
Alții sunt ancorați în realitate, în adevărul dur, în limite, în protecția tribului.
Această divizare nu este nouă.
O poți urmări prin fiecare civilizație, fiecare imperiu, fiecare colaps.
Visătorii cred că ei sunt cei morali.
Realiștii cred că ei sunt protectorii.
Ciocnirea dintre ele a fost combustibilul istoriei timp de mii de ani.
Timp de mii de ani, societățile au fost întotdeauna divizate în două tipuri de oameni.
Cei care trăiesc în mintea lor, urmărind idealuri și cei care își țin picioarele pe pământ, înrădăcinați în realitate.
Visătorii și făptuitorii, copiii și adulții.
O parte cere bunătate abstractă, în timp ce cealaltă avertizează asupra adevărurilor dure.
Această confruntare nu este nouă, este cea mai veche bătălie dintre toate.
Când ideologia orbește, realitatea se întoarce întotdeauna împotriva lor.
Și când se întâmplă asta, încep crizele de furie pentru că realitatea sparge iluziile.
Ideologii vor striga mereu mai tare pentru că volumul este singura lor armă.
Dar realiștii, cei cu picioarele pe pământ, poartă ceva mai puternic: memoria.
Au văzut istoria repetându-se, știu pericolele care apar atunci când fanteziile domnesc.
De aceea vocea lor zguduie sistemul, de aceea paraziții îi urăsc atât de mult.
Pentru că realitatea nu poate fi anulată, adevărul nu se înclină în fața crizelor de furie.
Și de fiecare dată când ideologia se prăbușește, realiștii sunt cei care se ridică și reconstruiesc.
De mii de ani, această împărțire nu s-a schimbat niciodată.
Sunt cei care trăiesc în lumea viselor scandând cuvinte, fluturând steaguri, și cerând ca sentimentele lor să fie tratate ca fapte.
Și apoi sunt cei care trăiesc pe pământul rece și tare al consecințelor.
Ei văd ce se întâmplă când porțile sunt lăsate deschise.
Timp de mii de ani, aceeași diviziune se repetă.
Unii trăiesc în iluzii, scandând cuvinte, fluturând semne, cerând ca sentimentele să fie tratate ca adevăr.
Alții trăiesc în conformitate cu consecințele, văd ce se întâmplă când porțile cad și ordinea se destramă.
Când umbrele se strecoară nestingherite, visul este un strigăt după alinare, dar gardienii ne vorbesc despre protecție.
Și istoria arată că supraviețuirea nu aparține niciodată celor adormiți.
Iluzia e ieftină, nu costă nimic să o intonezi, nu costă nimic să te prefaci.
Dar realitatea cere un preț, putere, sacrificiu și curajul de a vedea atunci când alții preferă să rămână orbi.
De aceea, visătorii rămân copii, cerând veșnic siguranță nesfârșită, scuze nesfârșite.
Dar gardienii poartă povara maturității, păzesc porțile, îngroapă pe cei căzuți
și mențin linia atunci când haosul se dezlănțuie.
Timp de mii de ani, această luptă s-a repetat.
Visătorii își scandează sloganurile, construind castele în nori, în timp ce realiștii își țin picioarele înfipte în pământ.
Confruntându-se cu furtuni, războiul foametei și consecințele slăbiciunii.
Iluzia a promis întotdeauna ușurință, o lume în care doar cuvintele singure pot schimba realitatea.
Dar adevărul este că numai cei care acceptă povara realității pot supraviețui atunci când zidurile se cutremură și umbrele se apropie.
Lumea nu se supune sentimentelor.
Se supune forței, vigilenței și celor dispuși să poarte povara atunci când alții adorm în confortul viselor.
Fiecare imperiu care a căzut a făcut-o pentru că visătorii au devenit mai zgomotoși decât gardienii de la porți.
Au renunțat la disciplină pentru confort și la curaj pentru iluzia siguranței.
Dar istoria nu minte niciodată.
Ne arată că supraviețuirea a aparținut întotdeauna celor care au parcurs calea cea mai grea, calea vigilenței, a sacrificiului și a adevărului.
Iluzia a promis întotdeauna ușurință, dar realitatea cere greutate.
Cei care merg pe drumul mai greu sunt făuriți prin încercări, căliți ca oțelul în foc.
Ei poartă cicatrici, dar acele cicatrici sunt dovada că au trăit în adevăr.
Visătorii învăluiți în iluzii își bat joc de cei care poartă povara.
Dar când sosesc furtunile, când zidurile cad, nu visul este cel care le protejează.
Este puterea celor care au răbdat.
De aceea calea adevărului este temută.
Elimină confortul minciunilor.
Te cere să crești și te obligă să stai în picioare atunci când restul lumii îngenunchează.
Cei care trăiesc în iluzie se agață de confort, precum copiii care strâng jucării în întuneric.
Plâng când adevărul le strică jucăriile, pentru că nu au fost niciodată pregătiți să înfrunte consecințele.
Dar cei care umblă în realitate, nu se tem de noapte.
Ei știu că umbrele nu pot dura o veșnicie și nicio furtună nu poate opri răsăritul zorilor.
Diviziunea a fost întotdeauna aceasta: a visa sau a îndura, a te ascunde sau a te ridica.
Și fiecare suflet trebuie să aleagă calea care îi va marca numele în eternitate.
Unii oameni trăiesc în interiorul ideilor, alții trăiesc în interiorul realității.
Asta e împărțirea, aceasta este diferența dintre cele două.
Primul este al copiilor, ceilalți sunt adulți.
Unul strigă sloganuri despre bunătate, egalitate și porți deschise.
Dar nu se uită niciodată la costuri, nu cântăresc niciodată consecințele.
Când realitatea se prăbușește, când siguranța se sparge, când inocența este distrusă, celălalt se ridică bazându-se pe fapte, nu pe fantezii.
Și când unul o face, celălalt țipă mai tare, pentru că ideologia lor a fost distrusă, și, ca și copiii, fac crize de furie.
Acest lucru nu este nou.
Este străvechea luptă între iluzie și adevăr.
Între visătorii care refuză să crească și adulții care sunt forțați să înfrunte întunericul.
Când iluzia se spulberă, adevărul răsună ca o furtună.
Visătorii intră în panică, bulele lor strălucitoare se sparg.
Castelele lor de lumină se prăbușesc în praf.
Gardienii se ridică, nu sunt mișcați de sloganuri.
Nu se lasă păcăliți de măști, ei rămân ancorați în ceea ce este.
Visătorii țipă mai tare, nu pentru că le pasă de cei răniți,
ci pentru că fantezia lor a fost străpunsă.
Se grăbesc să apere iluzia, protejând umbrele în loc de suflete.
Aceasta nu este compasiune, aceasta este orbire.
Strigătul celor care nu pot înfrunta întunericul.
Această luptă nu este nouă, este mai veche decât națiunile.
Mai veche decât steagurile, mai veche decât sistemele pe care le vedem astăzi.
Timp de mii de ani au existat întotdeauna două tipuri de oameni.
Cei care aleargă după iluzii și cei care înfruntă realitatea.
Iluzia vânează cântece de alinare, se agață de vise strălucitoare, chiar dacă pământul le crăpă sub picioare.
Cei care păstrează realitatea umblă cu cicatrici, ei poartă povara adevărului, simt greutatea consecințelor și păzesc ceea ce este real.
Istoria este un ciclu al aceleiași ciocniri.
Visători care refuză să se maturizeze și gardieni care nu se vor înclina.
Și fiecare epocă s-a sfârșit la fel, iluzia se prăbușește, realitatea rămâne.
Fiecare epocă se termină la fel.
Visul pare luminos, sloganurile sună pur, iluziile strălucesc ca și cum ar dura pentru totdeauna.
Dar iluziile nu pot suporta greutatea, ele crapă întotdeauna.
Ele cad întotdeauna când presiunea realității crește.
Visul se prăbușește sub propria fragilitate.
Visul se împrăștie, căutând o altă bulă în care să se ascundă.
Gardienii rămân, cu cicatrici, dar în picioare, pentru că adevărul nu se îndoaie, adevărul nu se frânge.
El așteaptă, iar când visul cade, adevărul este cel care rămâne în picioare.
Istoria nu merge înainte, ci se mișcă în cercuri.
Orice imperiu al iluziei se prăbușește, orice ideologie a viselor se spulberă.
Dar întotdeauna aceeași capcană este reconstruită.
Sloganuri noi, bannere noi, fețe noi care promit aceeași fantezie.
Și din nou visătorii aleargă spre ea, agățați de confort, urmărind strălucirea irealității.
Gardienii știu mai bine, au văzut roata învârtindu-se.
Au mers prin foc, au privit iluzii cum se ridică și se sting.
Ciclul se repetă, dar de fiecare dată mai puțini rămân adormiți,
de fiecare dată mai treziți, alegând adevărul în locul fanteziei.
Roata iluziei se învârte doar pentru că oamenii o împing încontinuu.
Visătorii o alimentează cu credință, gardienii o tolerează cu tăcere.
Dar când se trezesc destui, când destui refuză să se încline, roata se bâlbâie, trosnește, se oprește.
Acesta este momentul de care se tem cei care profită de pe urma viselor.
Momentul în care ciclul se încheie, iar gardienii refuză să mai poarte greutatea.
Ruperea roții nu este ușoară, este foc, este prăbușire.
Este întoarcerea la realitate.
Și din cenușa iluziei, adevărul renaște liber.
Acest război dintre visători și gardieni este scris peste tot, nu doar în memorie, nu doar în ruine, ci chiar în scripturile în spatele cărora se ascunde lumea.
Fiecare carte sfântă vorbește despre asta, profeții au avertizat despre lumina falsă, idolii zidiți din nisip, oamenii care au ales confortul în locul adevărului.
Turnul Babel s-a înălțat înalt cu iluzia, a crăpat, a căzut.
Doar adevărul a rămas.
Roma și-a construit imperiul pe jocuri și vise, a ars, s-a prăbușit, a rămas doar cenușă.
Scripturile o numesc idolatrie, istoria o numește imperiu.
Dar este același ciclu: venerarea iluziei și prăbușirea care urmează întotdeauna.
Și întotdeauna rămâne un rest, cei care refuză visul, cei care au purtat flacără prin întuneric, gardienii care și-au amintit.
Cuceritorii nu au șters doar regatele, ci au șters memoria.
Scripturile au fost tăiate, răstălmăcite și inversate.
Ceea ce a fost odată o hartă a libertății a devenit un manual al controlului.
Arhonții s-au ascuns în cărți sfinte, s-au făcut vocea lui Dumnezeu, a îngerilor, a judecătorilor.
Dar dacă citești printre rânduri, crăpăturile sunt încă acolo, pasaje unde focul străpunge cerneala, fragmente care șoptesc o libertate a sufletelor
care nu pot fi niciodată înlănțuite.
Învingătorii nu au șters doar istoria, ci au rescris chiar scenariul raiului.
Cărțile care odinioară purtau focul au fost transformate în închisori, numele zeilor au fost schimbate.
Vocea paraziților a înlocuit vocea sursei, dar rămân fisuri ascunse, versuri care nu se potrivesc cu restul.
Cuvinte care ard când sunt rostite cu voce tare, fragmente de lumină ce nu au putut fi șterse.
Minciuna e groasă, dar flacăra încă sângerează prin cerneală.
Această divizare este eternă, nu aparține națiunilor, regilor și nici măcar cărților.
Este scris în suflet.
Sunt cei care vor alege mereu visul, se agață de lumina falsă.
Ei venerează confortul, se ascund de întuneric.
Și există cei care vor purta mereu flacăra.
Ei merg cu cicatrici - dar neînfrânți, batjocoriți - dar liberi, respinși - dar niciodată șterși.
Visătorii trăiesc în cușcă, purtătorii de flăcări o sparg.
Acesta este războiul de sub orice epocă, nu politică, nu religie, ci suflet împotriva umbrei, adevăr împotriva iluziei, iar purtătorii de flacără rămân mereu.
Acest război nu este în afara ta, este înăuntru.
Fiecare suflet se confruntă cu alegerea de a se agăța de vis sau de a purta flacăra.
Visătorii vor țipa, vor lupta pentru iluziile lor, dar iluziile ard mereu.
Gardienii vor sângera, vor fi batjocoriți, vor fi alungați, dar flacăra din interiorul lor nu poate fi atinsă, pentru că atunci când ultima iluzie cade, când ultima roată se rupe, nu visătorii vor rămâne.
Vor fi purtătorii focului, cei care știau, cei care nu s-au înclinat niciodată, cei care și-au amintit.
Și când vine acel moment, tăcerea se rupe, întunericul se sparge. 
Și lumea va vedea că focul a fost întotdeauna mai puternic decât minciuna.

https://emmspiracy.com
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork

Traducere, adaptare și sincronizare:
Miruna Moșilă, Șerban Mircea Constantin