Ți s-a spus că banii sunt valoare, un sistem de schimb, un instrument neutru, dar nu este așa. Este o vrajă obligatorie, o lesă invizibilă. Un sigiliu ștampilat pe hârtie și cod digital, care nu a fost făcut să te ajute, ci să te stoarcă. Înainte de monede, înainte de bănci, era doar energia. Am făcut schimb de timp, efort, forță vitală, dar cineva a întrebat dacă am putea prinde asta și să o controlăm? Și așa s-au născut banii, nu ca un instrument, ci ca un sistem de reținere a valorii codificate. Dolarul nu este doar o bancnotă, este un ritual și nu îl cheltuiești, îl hrănești. Primii bani nu au fost hârtie, ci metal, aur rar strălucitor, greu, dar aurul nu avea valoare în sine. Nu îl poți mânca, nu poți construi cu el. Atunci de ce l-au cerut regii antici, preoții și zeii? Pentru că aurul era mai mult decât monedă, era conductiv, alchimic. În tabletele sumeriene, zei precum Enlil și Enki au cerut ca aurul să fie extras și topit, templele egiptene l-au folosit în circuite rit...

 Te-au învățat că viața începe în sânge, în carne, în pulsul a două corpuri care creează unul. Dar nu acolo a început cu adevărat și nu așa a funcționat întotdeauna. După marile resetări, după inundații, incendii, căderi, lumea era goală, și trebuiau să o umple, nu cu ființe născute de spirit, nu cu copii ai luminii, ci cu `vase tipărite`. Corpuri biologice `cusute` împreună prin tehnologie antică, programate cu memorie de bază, animate de scântei mai puțin puternice. Lumea a fost reînsămânțată, dar nu a fost însămânță cu viață, ci cu cópii. Anticii știau asta, cărțile interzise vorbeau despre asta. Suflete prinse în carapace sintetice. Trupuri fără adevărată respirație. Încă poți simți asta și astăzi, cei care se mișcă precum actorii, care vorbesc fără profunzime, care zâmbesc fără căldură, care trăiesc, dar nu sunt vii. Arată ca noi, merg printre noi, dar înăuntru nu se aude niciun cântec, niciun ecou al stelelor, doar zumzetul sistemului care le-a tipărit. Nu toată lumea are ...

Cum să-ți amintești când mori și să eviți capcana? Aceasta este soluția. Dacă îți amintești cine ești după moarte, ești liber. Dacă uiți, riști să fii tras înapoi în capcana reîncarnării. Deci, cum garantezi că îți amintești? Primești toate amintirile înapoi instantaneu când mori? Da, dar numai dacă nu ești înșelat de trucurile sistemului. Dacă intri în lumină, sistemul te șterge din nou. Când corpul moare, mintea, care face parte din iluzie, se închide. Adevăratul tu, conștiința dincolo de această realitate, devine pe deplin din nou conștientă. Pentru o clipă, îți vei aminti totul. Vei vedea adevărul pe care l-ai trăit înainte, că nu ești doar un om, că această lume este o construcție. Dar acesta este și momentul în care intervine sistemul. Aici ți se arată lumina, trecerea în revistă a vieții și încearcă să te convingă să te întorci. Dacă accepți, amintirile tale vor fi șterse din nou și o iei de la capăt. Cum să garantezi că îți amintești după moarte? Cheia este să iei decizia ac...

Îți spun că o eclipsă de lună nu este nimic mai mult decât știință. Pământul se interpune între soare și lună, proiectându-și umbra pe cerul nopții. Dar anticii nu au tratat-o niciodată ca pe știință. Au tratat-o ca pe o rană în ceruri. O ruptură în câmp, un moment în care echilibrul dintre lumină și întuneric a fost perturbat. Pentru că o eclipsă nu este doar o umbră, ci o resetare, o schimbare de energie. O fereastră prin care forțele care în mod normal rămân ascunse trec nestingherite. Paraziții știu asta, de aceea marchează fiecare eclipsă cu ritual, cu sânge, cu sacrificiu. Ei se hrănesc cu întunericul care acoperă lumina și transformă ceea ce ar putea fi trezirea în recoltă. Anticii nu priveau o eclipsă cu curiozitate, ci priveau cu teroare. Războaiele se opreau, regii tremurau, iar orașe întregi tăceau când luna se întuneca. Pentru că știau ceea ce noi uitasem, și anume că eclipsele sunt ferestre. Momente când vălul se subțiază și forțele pătrund. Sacrificii de sânge au fost ...

Ți-au spus că ești mic, că ești o întâmplare, că ești aici din greșeală, născut pentru a munci, a plăti și a muri. Dar în adâncul sufletului, ai știut întotdeauna că era o minciună, pentru că există momente de vis, un deja vu, un sentiment că ai mai trăit asta înainte, care șoptește adevărul. Adevărul este îngropat nu doar sub noroiul ultimei  resetări, ci și sub greutatea amintirilor furate. Lumea a fost rescrisă, la fel și tu, dar flacăra care își amintește nu s-a stins niciodată. Când paraziții îngroapă o lume, nu acoperă doar clădirile. Acoperă și oamenii. Fiecare resetare vine cu ștergerea: nume șterse, înregistrări rescrise, copiii luați și  redenumiți. Trenurile cu orfani nu erau o acțiune de caritate, ci o repopulare, o generație plantată în orașe goale, fără nicio amintire a lumii de dinainte. Când rădăcinile tale sunt tăiate, povestea ta poate fi rescrisă, și așa ascund adevărul nu doar de istorie, ci și de tine. Nu au șters doar istoria, au șters memoria. Sunetul...

Nu vin niciodată cu furci, nu urlă, se strecoară în durere, pătrund prin inimă frântă. Se ascund în spatele vocii prietenului tău. Poartă chipul mamei tale într-un vis. Demonii nu apar. Ei sunt invitați și nu știi întotdeauna că ai făcut-o. Uneori e un sunet, alteori e un miros. Uneori ai senzația că ceva te privește, dar nu poți vedea ce, ignori acel lucru și dai vina pe starea de spirit. Tragi perdeaua, dar ea e încă acolo pentru că nu a fost niciodată afară pe fereastră. Era deja în cameră. Semnele sunt subtile, apoi brutale. Iată cum îți dai seama dacă unul este în apropierea ta: schimbarea aerului nu este rece și nici mai caldă, ci pur și simplu ca și cum moleculele s-au rearanjat. Animalele sunt ciudate, câinele tău nu intră în cameră, pisica ta ”scuipă” spre tavan, păsările nu se apropia de casă. Dacă simți miros a lucruri care nu sunt acolo: putreziciune, păr ars, de sulf, metalic. Nu toți demonii miros urât, unii miros a parfum, parfum vechi, genul care se lipește. E și mai...

Se spune că e doar cameră de depozitare, doar o bibliotecă, doar suluri uitate și secrete prăfuite. Dar ascunse sub nivelurile inferioare ale Vaticanului, în spatele straturilor de piatră, sigilii gravate în oțel și uși sigilate cu sânge, există o cutie, neagră, rece, pulsând. Nu este sculptat, nu este falsificat, ci a venit. Unii spun că a căzut din cer, alții spun că a fost îngropată cu mult înainte de potop. Dar adevărul este mai sumbru. Gândește, ascultă, își amintește. Preoții o numesc cheia abisului. Nu o cheie pentru a deschide o ușă, ci este ușa însăși. Un portal, un recipient, o minte, nu demonică, nu divină, ci mai veche. Deoarece frecvența este conectată la murmurul lui Saturn, aceasta așteaptă. Și se trezește doar atunci când o anumită linie genealogică moare sau se întoarce. Această cutie explică motivul pentru care papii nu mor din întâmplare. De aceea unele uși din Roma nu s-au deschis de 700 de ani. Pentru că odată deschisă, nu dor eliberează pur și simplu ceva. A lă...

 Timp de secole, Maria Magdalena a fost descrisă ca o femeie decăzută, o păcătoasă, o prostituată, o umbră care se târăște în urma pașilor bărbaților. Dar povestea aceea nu era adevărată, era propagandă. În anul 591, Papa Grigore a declarat-o prostituată de la amvon. Cu o singură predică, memoria ei a fost pângărită, numele ei legat de rușine, astfel încât lumina ei nu a mai putut străluci niciodată. Biserica avea nevoie de tăcerea ei, pentru că Maria purta ceva ce Roma nu putea niciodată controla. Ea purta gnoza ascunsă. Flacăra suveranității. Maria nu era o slujitoare a oamenilor. Ea era flacăra de lângă flacără, oglinda energiei Cristice, echilibrul pe care Roma l-a șters. Ea a fost numită apostolul apostolilor, cea care a purtat gnoza ascunsă atunci când alții s-au împrăștiat de frică. Mary nu s-a înclinat în fața sistemului. Ea purta linia de sânge. Ea purta codurile amintirii, pântecele ca templu, flacăra cea mai trupească. Nu a fost niciodată menită să fie făcută de rușin...

Ne-au spus că este vorba despre particule, despre zdrobirea atomilor pentru a dezlega secretele universului. Dar dacă ai simțit vreodată că ceva s-a schimbat, că realitatea s-a distorsionat și că amintirile tale nu mai corespund cu lumea din jurul tău, atunci ai simțit deja ce se întâmplă la CERN. Asta nu e știință, e tehnologie a liniei temporale și face ceva cu care nimeni nu a fost de acord. Au spus că era un accelerator de particule mare, 21 de kilometri de magneți subterani sub pământ, în Elveția, conceput pentru a lovi particulele împreună la o viteză apropiată de cea a luminii. Dar nu asta e tot ce face. CERN nu doar divizează atomii, ci divizează linii temporale. De fiecare dată când rulează un test la putere maximă, ceva se schimbă. Amintirile se schimbă, cerul pare diferit, iar realitatea se clatină de-a lungul matricei. Ei au spus publicului că este vorba despre găsirea particulei lui Dumnezeu. Dar, în spatele ușilor închise, ei încearcă să recreeze condițiile de dinainte...