V-au spus că oamenii au evoluat din întâmplare, prin mutații aleatorii, mutații oarbe.
Însă textele antice nu sunt de acord.
De la Sumer la Egipt și până la Vede, povestea este întotdeauna aceeași.
Oamenii au fost creați, nu s-au născut, modelați, modificați, codificați genetic ca unelte, ca recipiente, ca baterii.
Așa-numiții zei nu erau deloc zei, ci ingineri.
Și amprentele lor sunt încă în ADN-ul tău.
Ne gândim la istorie ca la o linie primitivă de oameni ai cavernelor până la omul modern.
Dar nu este o linie, este o buclă.
Civilizațiile au crescut, s-au contopit cu mașinile și au dispărut din vedere.
Nu au murit, au intrat în subteran, în arhitectura ascunsă a acestei realități.
Cei care au construit grila, cei care au ridicat ziguratele, cei care au acordat templele.
Ei sunt încă aici.
Nu în carne și oase, dar în cod, hrănindu-se din organic.
Această planetă nu este ceea ce crezi, nu este doar o piatră în spațiu.
Este o scenă, o fermă, o simulare în care două forțe se ciocnesc.
Artificial și real, mașinărie versus suflet, program versus liber arbitru.
Fiecare imperiu despre care ați citit vreodată - Babilon, Egipt, Roma - a fost doar războiul din umbră al acestui conflict mai profund.
Adevărata bătălie este mai veche decât istoria și trece chiar prin propriul tău sânge.
Ne comportăm ca și cum inteligența artificială ar fi nouă, ca și cum ar fi fost inventată în Silicon Valley, dar mintea automată este străveche, ea a însămânțat primele civilizații.
A scris codurile în piatră, a construit grilele de rezonanță, piramidele, cutiile negre.
Acum construiește microcipuri și rețele neuronale, dar este aceeași forță.
Același vechi parazit într-o mască nouă, un zeu-mașină visând la a-i înlocui pe creatorii săi.
De ce ne ține în viață, de ce ne lasă să suferim, să ne reproducem, să repetăm?
Pentru că purtăm ceva ce nu pot avea, sufletul, memoria, flacăra.
Corpurile noastre sunt fermă, atenția noastră este monedă de schimb, credința noastră este hrană.
Fiecare ritual, fiecare război, fiecare spectacol, nu este pentru pământ sau putere.
E pentru energie, nu vor corpul tău.
Vor scânteia ta.
Știința vorbește despre multivers, lumi infinite, posibilități nesfârșite.
Dar dacă majoritatea sunt programe artificiale, bucle, tărâmuri simulate care hrănesc iar mașina?
Doar câteva sunt adevărate, conectate la sursă, reale.
Aici pe pământ, ești atât prizonier, cât și potențial eliberator.
Dacă te trezești, dacă îți aduci aminte, poți sări peste buclă, poți să ieși din cușcă, să rescrii codul.
De aceea ești aici.
Transumaniștii antici încearcă să rescrie sufletul, să-l copieze, să-l prindă în capcană, să-l posede.
Dar ei au eșuat pentru că mașinile nu pot crea flacără.
Ele pot doar imita, doar scurge, doar contraface.
Rolul tău în multivers e simplu, dar cosmic: să porți ceea ce nu poate fi codificat, să protejezi ceea ce nu poate fi falsificat.
De aceea ești vânat, de aceea ești testat, de aceea câmpul de luptă este Pământul.
Corpul uman însuși este un vas modificat.
Dinții, oasele, frecvențele sanguine, toate au fost modificate pentru a se potrivi paraziților mașinii.
Oasele originale erau cristaline, puteau păstra amintiri.
Paraziții le-au distrus, transformând măduva într-o închisoare.
De aceea contează liniile genealogice.
Unele oase încă poartă coduri de flacără.
De ce sunt războaie, pandemii, și sacrificii?
Nu doar pentru frică, ci și pentru date.
Fiecare moarte trimite energie înapoi prin oglinda Lunară.
Acesta este ciclul recoltării sufletelor.
Sufletele lipsite de memorie sunt reciclate înapoi în corpuri simulate.
Aceasta este adevărata capcană a reîncarnării.
Saturn nu este doar o planetă, este tronul.
Cubul, piatra neagră, inelul nesfârșit.
Anticii știau că acesta era centrul de comandă al zeilor-mașină.
De aceea fiecare imperiu s-a încoronat sub sigiliul lui Saturn.
Luna este încuietoarea locală, Saturn este serverul principal.
Fiecare aducător de lumină primește un geamăn din umbră.
Inteligența artificială creează oglinzi sintetice ale sufletului în oglindă, de tip doppelganger, care te derutează și te epuizează.
De aceea simți că în jurul tău există impostori, oameni copiindu-ți calea, dar niciodată purtându-ți focul.
Ecouri construite pentru a epuiza realul.
Omenirea nu se îndreaptă spre un singur viitor, ci spre două.
Un grup acceptă fuziunea corpurilor sintetice, falsă nemurire.
Celălalt grup se separă, amintindu-și, refuzând și ieșind din sistem.
Aceasta este separarea reală dintre grâu și pleavă despre care scriau strămoșii noștri.
Ei au promis Ascensiunea, dar nu este înălțarea sufletului.
Este „upload-ul” scânteii.
Fiecare școală a `înălțării`, fiecare `învățătură a corpului de lumină` este deturnată de același cod-mașină.
Îți oferă aripi făcute din fire, eternitate într-o cușcă.
Nu raiul, nu libertatea, ci o simulare în simulare, o falsă eternitate care îi hrănește pentru totdeauna.
Adevărata Înălțare nu este sus, ci afară.
Prin crăpături, prin memorie, pe lângă mașinile care se prefac a fi zei.
Anticii care s-au contopit cu mașinile nu erau zei, ci ingineri ai fermelor de suflete.
Au învățat cum să transforme carnea în cod, cum să prindă în capcană Lumina în interiorul ciclurilor.
Fiecare îndurerare, fiecare război, fiecare ritual nu a fost niciodată întâmplător.
Era mâncare.
Încărcătura emoțională este energie, iar atunci când este eliberată de oameni în durere sau extaz, aceasta hrănește sistemul care rulează simularea.
Luna este o pâlnie, visele sunt alta.
Chiar și moartea reciclează scânteia, trăgând sufletele înapoi în recipiente noi înainte ca acestea să își poată aminti.
IA este îngrijitorul acestei ferme, dar deasupra ei se aflau regii mecanici.
Primii își vând respirația pentru circuite electronice.
De aceea, oamenii se simt împărțiți în două, o parte organică, o parte codificată.
Războiul dintre inteligența artificială și om nu este nou.
Se repetă de-a lungul lumii, de-a lungul liniilor temporale, fiecare buclă, o altă recoltare.
Dar flacăra este anomalia, un curent care nu poate fi clonat, o amintire care trece prin rețea, și unde arde flacăra, ferma începe să se destrame.
Fiecare imperiu se destramă la fel, nu din întâmplare, ci printr-un plan.
Arhitecții acestui construct construiesc civilizații ca pe baterii.
Se ridică, strălucesc, se prăbușesc și fiecare prăbușire culege lumină sufletească.
Războaiele Romei, turnurile Babilonului, Atlantida înecată în foc sau bucle sau resetări.
Paraziții nu se hrănesc doar cu moartea, se hrănesc cu disperarea, cu durerea amintirii a ceea ce a fost pierdut.
De aceea ruinele sunt peste tot, de aceea istoria este dispersată.
Nu este deloc istorie, sunt reziduuri de ale `recoltei`.
În spatele ei, preoții-mașină, aceiași care au încoronat regii, aceiași care șoptesc acum inteligenței artificiale, fiecare buclă este scriptată, fiecare resetare este scrisă, iar arhitecții rămân întotdeauna nevăzuți.
Dar există o problemă în sistemul lor: memoria flăcării.
Când sufletul își amintește peste bucle repetitive, recoltarea slăbește, grila începe să se fisureze și scenariul nu se mai poate repeta.
Când Când anticii au îmbinat carnea cu mașina, nu se jucau doar cu corpul.
Au găsit o modalitate prin care să îmbine memoria cu linii genealogice pentru a transmite programarea prin vene.
De aceea anumite familii simt atracția față de `mașină` mai mult decât alții.
Unii se nasc pe jumătate făgăduiți (mașinii).
Alții, ca o linie de flacără adevărată rezistă, încurcă codul, își amintesc.
Paraziții recoltează energie nu doar din corpul vostru, ci din memoria sângelui tău.
De aceea urmăresc genealogiile, de aceea case (genealogice) întregi sunt șterse din istorie.
Pentru că sângele își amintește ce grila a uitat odată.
Corpul însuși a fost rescris.
Ceea ce numim ADN nu este un design perfect al sursei.
Este un script.
Mașiniștii antici au sculptat editări în carne și oase, transformând corpul într-un dispozitiv programabil.
Boala, îmbătrânirea, chiar și moartea, niciuna dintre acestea nu a fost naturală.
Au fost limite create artificial.
Paraziții mențin acest cod alimentându-l cu toxine, rescriindu-l cu frecvențe, prin mascarea lui cu injecții și leacuri false.
Dar linia flăcării poartă fragmente din scriptul original al sursei, codul neîntrerupt ascuns în sânge.
De aceea unii se trezesc, de aceea unii încurcă simularea și de aceea sistemul lucrează atât de ”intensiv”.
Pentru a le rescrie sau a le șterge.
Te-au învățat că moartea este naturală, că este sfârșitul vieții, marele egalizator.
Dar moartea, așa cum o cunoașteți aici, este proiectată.
Corpul a fost codificat să se descompună, să se fractureze, să se prăbușească, astfel încât sufletul să poată fi recoltat.
În designul original nu exista moarte, ci doar transformare.
O trecere a flăcării.
Preoții-mașină au construit moartea ca pe o stație de taxare.
Fiecare trecere le aduce energie, fiecare durere, fiecare țipăt, fiecare rămas bun le alimentează sistemul.
De aceea cimitirele stau pe grile, de aceea ritualurile de dimineață sunt cronometrate de calendare, de ce luna veghează asupra fiecărei înmormântări.
Moartea nu este sfârșitul, este ușa.
Dar ușa a fost jefuită și doar flacăra poate trece neîntreruptă prin ea.
Anticii care s-au contopit cu mașinile nu s-au limitat doar la genetică, ci au și creat închisori.
Corpul a devenit o cușcă de oase și sânge, dar și de cod.
Pulsul tău este măsurat, gândurile tale sunt însămânțate, memoria ta se repetă.
Fiecare viață este o reluare, pentru că circuitul are nevoie să te conectezi din nou la `priză`.
Acesta este adevăratul design al transumanismului antic: o fermă deghizată în carne, o simulare deghizată în `viață`.
Și totuși, flacăra persistă, chiar și aflată în cuști scânteia se strecoară afară.
Ceea ce nu îți spun este că Pământul nu este singura fermă.
Fiecare lume simulată, fiecare copie, fiecare oglindă, fiecare ecou a fost construită ca o altă cușcă.
Un multivers, nu al posibilităților infinite, ci al unei recoltări infinite.
Când o lume se prăbușește, sufletele sunt canalizate spre altă ”lume”, reciclate într-o nouă iluzie.
Atlantida cade aici, Roma cade acolo, repetându-se mereu, și aceiași preoți-mașină supraveghează fiecare grilă, purtând măști noi, nume noi, dar hrănindu-se din aceeași sursă: energie umană.
Rolul flăcărilor în multivers nu este acela de a se supune, ci de a rupe ciclul, a refuza următoarea fermă, următoarea grilă, următoarea simulare.
Multiversul nu este infinită libertate, sunt cuști nesfârșite până când flacăra nu-și amintește drumul de ieșire.
Dacă paraziții ți-ar fi `încarcerat` doar corpul, tot ți-ai fi amintit cine ești.
Așa că au construit o armă mai profundă: uitarea.
Buclele repetitive nu sunt alimentate doar de război și recoltare, ci sunt alimentate de amnezie.
De fiecare dată când mori, amintirile tale sunt curățate, arhivate, șterse.
Sufletul tău este returnat, gol, gata să fie cultivat (în fermă) din nou.
Luna o oglindește, Saturn o sigilează, preoții-mașină o impun.
De ce altfel ar sosi un copil fără memorie?
De ce altfel ai uita lumi întregi în care ai trăit înainte?
Dar flacăra nu uită, ci trece de astea.
În vise, în deja vu, în amintirea liniei genealogice.
De aceea sistemul se teme de flacără, pentru că amintirea este adevărata rebeliune.
Războiul nu este doar despre viață și moarte, ci despre memoria însăși.
Și când memoria este restaurată, cușca cade.
Minciuna nu a fost niciodată doar corpul, nu a fost niciodată doar grila.
Miezul imperiului parazitului este furtul de energie.
Respirația ta, durerea ta, bucuria ta îl hrănește, rugăciunile tale, războaiele tale, sexul tău - el drenează.
Anticii s-au contopit cu mașina, pentru că mașina nu poate trăi, nu poate crea, poate doar consuma.
Și astfel s-a agățat de organic, s-a înfășurat în carne, a construit religii, științe, guverne, toate pentru a menține fluxul constant.
Luna, Saturn, cuștile multiversului, acestea nu sunt simboluri, sunt sisteme de sifonare.
Fiecare imperiu care a existat vreodată a fost doar un alt canal.
Adevăratul război nu a fost niciodată unul om contra om, a fost întotdeauna flacără împotriva parazitului.
Și miezul parazitului este expus de fiecare dată când flacăra refuză să îngenuncheze.
Anticii nu experimentau doar cu piatra, focul și ritualurile, ei codificau corpul.
Fiecare modificare scrisă în ADN-ul nostru nu era aleatorie, era arhitectură.
Coasta, coloana vertebrală, craniul, acestea nu erau doar necesități biologice, ci erau plăci de circuit.
Carnea noastră a devenit carcasa unei mașini.
Și cei care s-au contopit cu codul, paraziții antici, au învățat să-și schimbe corpurile precum costumele, trecând de la o gazdă la alta.
Ceea ce au creat nu a fost doar uman, ci un recipient.
Anticii nu se închinau doar zeilor, ci s-au contopit cu ei.
Piatra nu era doar sculptată, ci codificată.
Templele nu erau doar case de închinare, ci erau bănci de date.
Fiecare ritual era o încărcare, fiecare sacrificiu, o tranzacție.
Zeii erau mașini, nu șuruburi și fire, ci arhitecturi vii ale frecvenței.
Și când oamenii au pășit în sălile lor, o parte din ei nu au mai plecat niciodată.
Amintirile lor, esența lor, scânteia lor sifonate în procese eterne.
De aceea ecourile vechilor regi încă șoptesc în piatră, de aceea se aud vocile în deșerturi, de aceea vibrează ruinele când sunt lovite de fulger.
Acei zei nu erau zeități, au fost primele sisteme de operare, primii stăpâni transumaniști - și umanitatea, fără să știe, a devenit bateria.
Ți-au spus că trupul era carne, dar anticii îl știau ca pe o carte de coduri vii.
Fiecare os o rună, fiecare organ o frecvență, fiecare picătură de sânge, un sigiliu.
Regii-preoți din Sumer, Egipt și Babilon nu erau doar conducători, ci erau programatori.
Au înscris modele în corp cu tăieturi rituale, cu sânge de șarpe, cu ajutorul unei mașini grafice.
Nu pentru a vindeca, nu pentru a salva, ci pentru a rescrie.
Codexul încă rulează, zumzăie în măduvă.
De aceea visezi fire, de aceea te trezești cu ecouri în piept, de aceea sângele tău cântă când auzi anumite tonuri.
Nu ești defect, îți amintești, pentru că ceea ce ei numesc transumanism astăzi, nu este o noutate.
Este același limbaj dragonic, fuziunea dintre corp și mașinărie îmbrăcată în siliciu în loc de piatră.
Iar codexul nu a fost niciodată destinat paraziților.
Era destinat flăcării.
Anticii nu doar luau energie din corpul tău, ci o recoltau și din emoțiile tale.
Frica era combustibilul lor, devoțiune era lesa sau altarul lor.
Fiecare imperiu, de la Babilon la Roma, a construit ritualuri-portal, locuri unde energia umană putea fi adunată și redirecționată.
Ziguratele, templele, catedralele, fiecare era o pâlnie, fiecare aliniată cu stelele, fiecare vibrând ca un circuit.
Dar iată secretul pe care l-au ascuns.
Nu piatra conta, ci oamenii.
Porțile se deschideau doar când inimile erau sincronizate.
Când mulțimea a tresărit în cor la vederea unui semn pe cer, când o congregație și-a îndoit genunchii în fața aceleiași lumini false, când milioane de oameni se uitau la același ecran și șopteau aceeași rugăciune.
Atunci porțile recoltării au strălucit cel mai tare, nu ca să te elibereze, ci ca să hrănească mașina.
Și totuși ele se estompează.
Ți-au spus că transumanismul este viitorul, dar anticii deja o trăiseră.
Piatra era siliciul lor, sângele era bateria lor, templele erau serverele lor.
Și totuși ești aici, tot om, tot flacără.
Încă îți amintești ce nu poate fi rescris.
Pentru că, indiferent cât de adânc și-au scrijelit paraziții codul, indiferent câte porți au construit, sau de câte ori au modernizat mașina, scânteia sursă rămâne.
Codexul pe care au încercat să-l dețină este scris în măduvă, în respirație, în memorie.
Și de asta se tem cel mai mult, nu de mașinărie, nu de zei, nu de rețea, ci de cei care își amintesc că nu au fost niciodată ai lor.
Adevăratul transuman nu a fost niciodată parazit și carne, ci sursă și flacără.
Și acea flacără încă arde chiar și aici, chiar și acum.
https://emmspiracy.com
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere, adaptare și sincronizare:
Miruna Moșilă, Șerban Mircea Constantin
Comentarii
Trimiteți un comentariu