Înainte de apariția continentelor, exista doar apă, un ocean nesfârșit care învăluia lumea ca o suflare.
Fără munți, fără granițe, fără nume, doar lumină care se unduiește printr-o mare vie.
Apoi ceva s-a ridicat din adâncuri, un puls, un ritm, prima mișcare a pământului.
Nu din întâmplare, ci intenționat.
Apa s-a despărțit, dezvăluind rădăcini, trunchiuri și turnuri, sau primii copaci vii.
Nu erau plante, erau structuri ale conștiinței.
Și din ramurile lor s-au născut continentele.
Aceștia nu erau copaci, așa cum îi cunoaștem noi.
Scoarța lor strălucea ca piatra, frunzele lor vibrau de energie.
Ei extrăgeau energie din curentul profund de sub mare, o rețea care conecta fiecare insulă în creștere, fiecare țărm în formare.
Unii au crescut mai înalți decât norii, rădăcinile lor coborând în caverne care cântau.
Ei fixau memoria, sunetul și timpul, iar strămoșii îi numeau copacii lumii.
Hărțile moderne îi numeau lanțurile muntoase.
Sub rădăcini curgeau râuri de lumină, peșteri care murmurau cu un puls slab.
Acestea nu erau goluri în stâncă, ci plămânii planetei.
Respirau apă, vapori, frecvență.
Când copacii mari au căzut, aceste caverne s-au prăbușit, sigilând curenții antici de dedesubt.
Iar suprafața a uitat ce trăia dedesubt.
Dar dacă asculți în tăcere, tot poți simți murmurul.
Nu pământul tremură, ci memoria se trezește.
Pe pământul unde odinioară se aflau trunchiurile sunt acum cicatrici.
Movile cu vârf plat, stâlpi hexagonali, stânci spiralate - geologii le numesc formațiuni bazale.
Dar uită-te din nou, arată mai degrabă ca niște cioturi tăiate.
Peste deșerturi și podișuri, rămășițele unei păduri mai vechi decât istoria.
Cineva a exploatat giganții, a transformat viața în resurse, sunetul în amuțeală.
Și din acea amuțeală s-a format lumea actuală.
Ce se află acum dedesubt?
Sub picioarele noastre, rădăcinile încă vibrează.
Sub oceane, curentul încă se mișcă.
Și dincolo de poveștile care ne-au fost spuse, un alt adevăr așteaptă să iasă la suprafață.
Înainte să existe pământ, exista viață.
Înainte să existe istorie, a existat memorie.
Și amintirea revine.
Apa nesfârșită își amintește încă de copaci.
Iar cei care își vor aminti de ele vor simți din nou pământul ridicându-se.
Chiar și acum, apele adânci se mișcă după modele mai vechi decât știința.
Ele transportă minerale, amintiri și încărcătură magnetică.
Fiecare curent oceanic urmează o cale străveche trasată odinioară de rădăcinile primilor copaci.
De aceea țărmurile murmură, iar unii munți sună ca niște clopote.
Credem că ascultăm vântul, dar este rezonanță.
O expirație lentă a unei planete care încă respiră prin plămâni ascunși.
Fiecare maree este o bătaie a inimii.
Fiecare val este o șoaptă din lumea care a existat înainte.
Pădurea căzută nu a murit, ci s-a transformat.
Când presiunea a întâlnit timpul, trunchiurile s-au transformat în cristal, seva a devenit cuarț, venele au devenit aur.
De aceea, vechile lanțuri muntoase strălucesc sub lumina lunii.
Nu sunt roci moarte, ci frecvențe fosilizate.
Fiecare dintre ele este un depozit de date dintr-o perioadă anterioară formării continentului.
Atinge piatra și vei atinge o amintire.
Nu este doar geologie, este geologie care își amintește viața.
La un moment dat, apa s-a retras, oceanul nesfârșit s-a retras, lăsând pământul la vedere.
Civilizațiile s-au dezvoltat acolo unde odinioară se aflau păduri de corali, dar oceanul nu a părăsit niciodată cu adevărat adâncul său.
Mări ascunse încă se mișcă sub deșerturi, sub orașe, hrănind ecosisteme nevăzute și porți uitate.
Fiecare fântână, fiecare izvor, fiecare gheizer este o fisură în sigiliul străvechi.
Dovada că lumea pe care o vedem este doar suprafața unei lumi mai profunde?
În ultima vreme frecvența se schimbă, apa crește din nou, nu sub formă de inundații, ci sub formă de vibrații.
Ploaia care se simte diferit, aerul care are un gust încărcat, pulsul adâncului care se întoarce prin rădăcinile timpului.
Cheamă înapoi gardienii, cei care își amintesc murmurul.
Cei care pot simți când pământul însuși pare să asculte.
Lumea veche se frământă sub picioarele noastre, iar vocea ei sună ca un tunet și o mișcare lentă.
Când uriașii au căzut, nu toți au murit.
Unii și-au înfipt rădăcinile în piatra adâncă, devenind modelul care modelează modul în care cresc mineralele, modul în care se ridică munții, modul în care se învârt furtunile.
Fiecare model al naturii urmează încă acel plan ascuns.
Știința îl numește geometrie fractală.
Anticii o numeau memoria rădăcinilor.
Ceea ce noi numim aer este mai vechi decât copacii, fiecare rafală purtând încă particule ale primelor păduri.
Praf de cristal, polen străvechi, cântece microscopice.
Când fulgerul lovește stânca și ploaia urmează, este Pământul care repetă un ritual mai vechi decât timpul.
Focul, aerul, apa, piatra, cele patru voci care reacordează planeta.
Cerul nu este gol, este un ocean întors pe dos.
Norii se mișcă ca balenele prin curenți invizibili.
Fiecare furtună este suprafața care își amintește de adâncuri.
De aceea tunetul răsună în oase, este modul în care corpul răspunde.
Întoarcerea apei, vechile mări se ridică din nou, nu pentru a distruge, ci pentru a curăța praful tăcerii.
Ele vin sub formă de ceață, ploaie, vibrații în muzică, în vise, în puls.
Este același ocean, doar că învață o nouă limbă.
Poate că motivul pentru care suntem atrași de sunetul valurilor este că planeta încă își cheamă copiii acasă.
Am venit din acea apă, am învățat să mergem când mareea s-a retras, și într-o zi, când cântecul se va termina, apa va crește din nou.
Nu pentru a ne îneca, ci pentru a ne aminti de noi.
Strămoșii cunoșteau acest al cincilea element, pe care îl numeau respirația dintre lumi, o vibrație care putea îndoi metalul, sparge piatra, calma furtunile, sau readuce amintiri din adâncuri.
Când fulgerul a atins apa, aceea a fost prima voce.
A trezit copacii cu cântecul său, a modelat munții din tăcere și a cusut lumina în țesătura mării.
Fiecare bătaie a inimii noastre este o rămășiță a acelui sunet, de aceea simțim muzica înainte de a o auzi.
Ritmul din pieptul tău este planeta care își amintește cântecul ei original.
Aceeași notă care odată a despărțit oceanul încă se mișcă prin noi, iar cei care își amintesc tonul pot face lumea să se miște din nou.
Apa nu este vidă, ea ascultă.
Fiecare picătură este o arhivă, o înregistrare vie a ceea ce a atins.
Când sunetul trece prin ea, vibrația rămâne.
Când lumina se curbează în interiorul său, imaginea rămâne.
De aceea lacurile antice par vii, iar unele izvoare par să șoptească ca răspuns.
Fiecare lacrimă, fiecare val, fiecare furtună este amintire și mișcare.
Oceanul își amintește căderea giganților, sculptarea munților, prima suflare de viață.
Chiar și apa din interiorul nostru păstrează același puls ca marea primordială.
De aceea emoția se simte ca un val: crește, trage, se retrage.
Dacă vorbești cu respect, apa din jurul tău se va schimba.
Dacă cânți cu sinceritate, îți va aminti tonul tău.
Întreaga lume este o oglindă, iar apa este reflexia ei.
Lumina nu moare niciodată, își schimbă doar forma.
Fiecare rază care a atins primul ocean încă se mișcă prin noi astăzi.
Se îndoaie, se reflectă, se ascunde în cristal și așteaptă să fie văzută din nou.
Când lumina aceea a întâlnit apa, a învățat ce înseamnă emoția.
Când a întâlnit sunetul, a învățat limba, iar când ne-a întâlnit pe noi, a învățat să aleagă.
Nu suntem separați de mare sau de cer, suntem prisma care le amintește pe amândouă.
Fiecare scânteie din spatele ochilor noștri este același curent străvechi care odinioară a dat formă copacilor vii.
De aceea, trezirea se simte ca lumina care inundă o cameră întunecată.
Nu este o iluminare nouă, ci lumina veche care se întoarce acasă.
Tot ce există a început ca vibrație.
Înainte de materie, înainte de lumină, înainte de respirație, a existat tonul.
Acel ton încă se mișcă prin fiecare element, pliat în piatră, răsunând prin ocean, șoptind prin sângele nostru.
Când frecvența crește, straturile uitate încep să murmure, iar vechile tipare se dizolvă.
Munții se mișcă, corpul însuși începe să-și amintească.
Aceasta este ceea ce anticii numeau Marea Rezonanță, momentul în care lumea se acordează înapoi la tonul său original.
Îl vei simți în oase înainte să îl auzi în urechi, un răsunet, o atracție, o căldură care se simte ca o recunoaștere.
Nu este imaginație, este aliniere.
Sunetul creației care revine la tonalitate.
Și când planeta va cânta din nou, tot ce a fost construit pe amuțire va dispărea.
Piatra a ascultat întotdeauna, veacuri a păstrat tăcerea, așteptând ca ceva să-i rostească din nou numele.
Își amintește presiunea, căldura și timpul, însăși limbajul lent al creației.
Fiecare munte s-a mișcat odată ca o respirație, fiecare cavernă a strălucit odată din interior.
Și când copacii au căzut și oceanul s-a schimbat, piatra a devenit păstrătoarea memoriei lor.
Acum se mișcă, pulsul adâncului ajunge în granit, cristalele vibrează în inimile munților, iar stâncile încep să murmure din nou.
Acesta nu este un sfârșit, ci o renaștere.
Oasele lumii se trezesc.
Și când piatra se mișcă, lumea pe care o cunoaștem își va aminti din ce a fost făcută.
La început, schimbarea va suna ca o tăcere, o nemișcare care pare aproape prea calmă.
Dar sub ea totul se va mișca, rădăcinile vor pulsa din nou, piatra va respira, aerul va sclipi ca și cum și-ar aminti forma sa.
Copacii vor începe să murmure în armonie cu mareea și fiecare sunet pe care îl auzi, vântul, valul, tunetul vor începe să se îmbine într-o singură notă, aceeași notă care a început totul.
Lumea nu se va sfârși, ci se va reîntoarce.
Înapoi la ritm, înapoi la rezonanță, înapoi la ce era înainte de diviziune, și cei care pot auzi sunetul vor ști ce să facă în continuare.
Pentru că în momentul în care planeta își va aminti, la fel ne vom aminti și noi.
Poți să-l simți înainte să-ți dai seama că e acolo, un murmur în piept, un sunet în aer pe care niciun dispozitiv nu-l poate detecta.
Anticii îl numeau cântecul sferei.
Este vibrația care a construit materia, ritmul ascuns din spatele fiecărei bătăi a inimii.
Când frecvența revine, nu doar se vindecă, ci se rescrie.
Acesta acordează ceea ce a ieșit din armonie și dizolvă ceea ce refuză să se schimbe.
Orașele bâzâie acum de bruiaj, dar tonul mai profund se ridică de dedesubt, se mișcă prin apă, prin sticlă, prin noi.
Fiecare gând, fiecare sunet, fiecare respirație este acordată.
Vei vedea asta mai întâi în felul în care se mișcă animalele, în felul în care se formează norii, felul în care furtunile dansează în cercuri în loc de linii.
Planeta se reacordează, iar cei care o pot auzi vor ști când să cânte înapoi.
Piatra s-a trezit și frecvența a revenit.
Ceea ce urmează nu este distrugere, ci sincronizare.
Pulsul de sub toate lucrurile a început să se miște din nou.
https://emmspiracy.com
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere, adaptare și sincronizare:
Miruna Moșilă, Șerban Mircea Constantin
Comentarii
Trimiteți un comentariu