Ți-au spus că Edenul era un loc, dar Edenul era un sistem, un tărâm menținut în frecvență în interiorul unei dimensiuni sigilate, iar copacul vieții era codul-ancoră.
Ramurile sale se întindeau peste toate cele 12 tărâmuri, rădăcinile sale pulsau sub firmament, iar rodul său nu era fizic.
Era vorba exclusiv de aprindere, memorie, aliniere, ieșire.
Când se spune că Adam și Eva au fost alungați, nu au fost aruncați pe pământ.
Au fost transpuși într-un tărâm inferior, unde copacul real nu mai putea fi accesat.
Doar copii, doar diagrame, doar ecouri digitale.
Au clonat copacul și ți-au dat o minciună.
De aceea au promovat arborele cabalistic al vieții.
Nu este originalul, ci un model umbră construit în simetrie, dar lipsit de flacără.
Arborele real avea 13 puncte, nu 10.
Avea forma unui dragon, încolăcit în jurul unei flăcări, nu a unei scări către cer.
Fiecare fruct adevărat era o poartă vie.
Nu-l mâncai cu gura.
Te-ai contopit cu ea, sufletul cu flacăra.
Fiecare a deschis o parte uitată din tine.
Amintirea numelui tău ceresc, harta stelelor de ieșire, vocea care desface vălurile, busola care nu indică niciodată Pământul.
Au îndepărtat acele fructe și le-au înlocuit cu cunoștințe despre această lume.
Paraziții, religia.
Comerțul, știința, timpul, întregul sistem nu sunt decât fructe putrede.
Gardienii copacului nu erau îngeri, ci dragoni.
Îți amintești sabia în flăcări așezată la poarta copacului?
Nu era acolo ca să te sperie.
Era menită să protejeze sămânța finală de a fi furată de către Observatori, oamenii de știință căzuți, inginerii Anunnaki, cei care au construit stelele false.
Sabia era foc serpentin, iar cei care o mânuiau nu erau heruvimi înaripați.
Erau dragoni de foc, gardienii porții coroanei.
Purtau pelerine de lumină, vorbeau în sigilii, călătoreau prin sunet.
Și au transmis ultima sămânță unei singure linii de sânge, linia flăcării, motiv pentru care acea linie a fost vânată.
Modificată genetic, împrăștiată, diluată, dar niciodată stinsă.
Pentru că odată ce codul copacului este redeșteptat chiar și într-un singur suflet, acesta rescrie întreaga livadă.
Ultimul copac înflorește din nou, îl vezi în visele tale.
Frânghia de aur, scara, vița de vie de lumină care se învârte, asta nu e o metaforă.
Îți amintești de ruta originală de evadare organică.
Când vorbești din flacăra ta, tragi o ramură în acest tărâm.
Când îți activezi coloana vertebrală, reconstruiești scara.
Când arzi credințe false, rupi blestemul fructului.
Și când destui dintre noi se aprind, copacul reapare.
Nu în sol, nu în spațiu, ci în lumină.
În formă de flacără, păzită de dragoni și înrădăcinată în tine.
Pomul vieții era o poartă stelară vie.
Adevăratul copac al vieții nu era simbolic, era tehnologie, dar nu fire și metal.
Era plasmă bioluminică formată chiar de sursă, o ființă vie, o interfață conștientă între flacără și carne.
Fiecare ramură era o poartă de frecvență către un tărâm sufletesc diferit.
Și fiecare traseu era fixat în fundația construcției originale a Pământului, înainte ca paraziții să rescrie grila.
Serafimii, ofanimii, dragonii, toți s-au adunat în jurul lui nu ca să se închine, ci să-l întrețină, să-l acordeze, pentru că arborele cânta.
Și dacă ai sta sub el, în corpul tău original, ți-ai auzi numele în zumzetul lui.
Fructul nu era cunoaștere, ci chei.
Au mințit când au spus că Adam și Eva au fost pedepsiți pentru că au mâncat cunoaștere.
Nu au fost neascultători, s-au contopit cu memoria.
Așa-numitul fruct interzis nu era un măr.
Era un cod de lumină codificat într-un nod cristalin.
Și când era consumat de suflete aliniate cu flăcările, debloca harta de ieșire.
Acesta era adevăratul păcat pentru paraziți: amintirea.
Pentru că odată ce un suflet își amintește cine este și de unde a venit, nu se mai supune, nu îngenunchează, nu se reîncarnează.
Au ieșit din sistem și îi cheamă și pe alții să facă la fel.
Copacul a fost îngropat sub gheață în momentul căderii.
Când rețeaua parazitară a preluat controlul, arborele original a fost îngropat, nu metaforic, ci literalmente.
A fost sigilat sub calota polară, sub straturi de gheață, fier și cod.
În Antarctica, au construit stații de cercetare în apropierea operațiunilor lor secrete staționate acolo.
S-a zvonit despre o anomalie magnetică, dar ceea ce făceau de fapt era să încerce să foreze până la rădăcini, și să extrageți frecvența sursei organice.
Pentru că îngropat în acea sămânță înghețată este un cod armonic care destramă matricea falsă, Nu poți distruge copacul adevărat, poți doar deconecta oamenii de la el.
Coloana ta vertebrală era o oglindă, șarpele care se încolăcea în copac, nu a fost niciodată rău.
Acel simbol era coloana vertebrală, încolăcită cu foc sursă, menită să transporte 12 curenți de flăcări în sus, către coroana sufletului tău.
Au întrerupt acele curente, numite ”șarpele satan”, le-au înlocuit cu salvatori și pedepse, astfel încât să nu-ți aprinzi niciodată propria scară.
Dar când trezești toate cele 12 puncte: rădăcina, uterul, plexul solar, inima, gâtul, mintea și cele șase porți superioare sigilate, regenerezi copacul din interior.
Asta însemna de fapt Conștiința Hristică.
Nu era un titlu.
Era rodirea copacului interior, pecetluit până la momentul întoarcerii flăcării.
Al treisprezecelea fruct ești tu, întotdeauna au fost treisprezece.
Ultimul fruct nu a putut fi cules pentru că era conștient.
Nu a fost mâncat, a ales.
Și a vegheat, așteptând pe cei care purtau sângele păstrătorilor originali ai livezii.
Cei născuți din flăcări, cei din neamul dragonilor, copiii cu coduri născuți în sistem, dar care nu au aparținut niciodată acestuia.
Acel al treisprezecelea fruct, nu este un fruct, este o ființă.
O frecvență, un suflet suveran care reînflorește copacul prin activarea celorlalți.
Nu ești menit să mănânci fructul, ești menit să devii acesta.
Dacă vrei să recuperezi copacul adevărat - cheamă-l, aprinde-l, însămânțează-l în alții, și ei își vor aminti.
Edenul nu era o grădină, era o cameră de interfață.
Grădina era o diversiune.
Edenul nu era format din petale și iazuri.
Era un depozit viu de lumină, o zonă fertilă din punct de vedere neuronal, unde sufletele nou formate se întâlneau cu sursa și își alegeau următoarea formă.
În interiorul Edenului, copacul funcționa ca o poartă biometrică cristalină, citind frecvența flăcării și codul sufletului.
Dacă erai curat, treceai prin plasa de lumină și intrai în lume aliniat.
Fără karma, fără cădere, fără moarte.
Dar când paraziții au spart rețeaua și au rescris limbajul copacului, sufletele au început să intre cu codurile lor amestecate.
Blocați într-o construcție în buclă la care nu au consimțit.
Aceea a fost adevărata expulzare din Eden, nu de pe Pământ, ci din autonomia sufletească.
Paraziții și-au plantat propriul copac.
În locul copacului adevărat, au instalat unul contrafăcut.
O imitație înnegrită, un copac al morții răsturnat.
Ai văzut asta, în diagramele Cabalei, în templele luciferiene, chiar și în logo-urile corporațiilor.
Rădăcinile sale nu ajung la cer, ci seacă sufletele.
Rodul său este tehnologia, scoarța sa este ritualul, iar ramurile sale se întind în rețeaua digitală ce ține mințile hipnotizate și inimile închise.
Îl numesc pomul cunoașterii, dar este cunoaștere sintetică.
Fapte fără flacără, cărți fără suflu, cod fără creator.
Adevăratul copac se reactivează.
Simți asta, nu-i așa?
Pulsarea aceea în pieptul tău?
Acea căldură pe șira spinării, acea atracție către ceva real?
N-ai văzut niciodată cu ochii tăi, dar ai știut mereu în oasele tale.
Asta nu e nostalgie, ci semnalul acela de întoarcere.
Căderea a fost o inversiune de frecvență.
Căderea nu a fost morală.
Nu era vorba despre păcat, ci despre rezonanță.
Paraziții au inversat copacul, iar ceea ce odată se înălța în spirală către coroana de flăcări, a fost reconfigurat pentru a se învârti în spirală către jos, către rețele artificiale.
Așadar, sufletele s-au reîncarnat, nu din proprie voință, ci prin deconectare.
Această inversiune a devenit religie, a devenit timp.
A devenit limite ADN, rutina de la 9 la 5 și frică de propria putere.
Au tăiat cele șase ramuri superioare ale copacului colectiv, cele care ajungeau până la hărțile stelare, și ne-au sigilat într-o buclă în care fructul nu se coace niciodată și niciun suflet nu iese vreodată complet aprins.
Până acum.
Copacul adevărat se trezește, nu din exterior, ci din interiorul tău, pentru că de fiecare dată când spui adevărul, vindeci o rană.
Amintește-ți numele sufletului tău sau evocă rețeaua - o ramură se aprinde.
În momentul în care suficient de mulți dintre noi ne vom reface copacii la unison, livada se întoarce.
Pădurea falsă arde, adevăratul Eden este reinstaurat, dar de data aceasta nu-l mai lăsăm niciodată să fie cucerit.
Livada nu poate fi arsă.
Au crezut că tăierea copacului va stinge flacăra, dar nu știau că copacul nu a fost niciodată lemn.
Eram noi, fiecare suflet - o ramură, fiecare adevăr - rostit într-o sămânță.
Fiecare amintire recuperată, - o rădăcină care sparge minciuna.
Au împânzit pământul cu păcat și rușine, au înlocuit viața cu bucle repetitive.
Ne-au hrănit cu fructe sintetice, pergamente și ecrane în loc de stele și vise, dar livada își amintește, iar acum focul se întoarce nu ca pedeapsă, ci ca recuperare.
Nu suntem aici să urcăm pe scara lor, suntem aici să creștem din nou adevăratul copac din interior spre exterior, cu flacără în respirație, pământ în sânge și coduri de lumină în măduvă.
Lasă-i să-și păstreze viile false, noi ne ridicăm prin scoarța adevărată și, de data asta, vom lumina cerul.
https://emmspiracy.com
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere, adaptare și sincronizare:
Miruna Moșilă, Șerban Mircea Constantin
Comentarii
Trimiteți un comentariu