Harta pe care ți-au dat-o nu a fost niciodată cea reală.
Ai fost crescut cu o hartă care nu a fost niciodată menită să fie să îți arate lumea.
A fost concepută pentru a te ține sub control, pentru a te micșora, pentru a-ți prinde imaginația într-un mic cerc albastru înconjurat de oceane care nu duc nicăieri și de granițe care nu au avut niciodată sens.
Pentru că harta pe care ați învățat-o nu este harta pe care o folosesc elitele.
Harta lor arată granițe pe care nu le-ați văzut niciodată, teritorii care nu v-au fost arătate niciodată, regiuni despre care nu știați că există și porți pe care nu ați fost niciodată destinați să le atingeți.
Dacă suprapuneți o hartă politică modernă peste imagini din satelit, granițele nu se potrivesc, nici măcar pe aproape.
De ce?
Pentru că granițele nu au fost trasate în jurul națiunilor, ci în jurul câmpurilor energetice.
Rețele antice, intersecții de linii energetice, puncte de acces.
Lumea nu este împărțită în țări, ci în zone: zone de control, zone de acces, zone de restricție.
Elitei nu-i pasă de steaguri, ci de frecvență.
Granițele sunt bariere de rezonanță.
Ceea ce încă ascund este faptul că unele zone nu aparțin niciunei națiuni.
Există zone de coastă pe Pământ pe care niciun vas civil nu are voie să se apropie, nu pentru că zona ar fi periculoasă, ci pentru că ceea ce se află acolo pe acel pământ, distruge narațiunea globală.
Plaje necartografiate, țărmuri fără gheață, vechi structuri de piatră care datează dinaintea istoriei, regiuni în care apa strălucește noaptea deoarece frecvența de sub suprafață nu se potrivește cu restul lumii.
Aceste zone nu apar nicăieri pe hărți turistice, Google Maps sau atlase oficiale.
Apar pe hărți militare private, hărți de navigație ale elitei, atlase masonice ale lumii, hărți ale exploratorilor din anii 1800 și înregistrări maritime ale Vaticanului.
Ei blochează aceste coaste, deoarece dincolo de ele se află mai mult: mai mult pământ, mai multe structuri, mai multă civilizație, mai multă lume.
Există un coridor în emisfera nordică, o porțiune de spațiu aerian care se întinde peste cercul polar arctic pe care niciun avion comercial nu îl traversează vreodată.
Niciunul, nici măcar cu tehnologia modernă, deoarece deasupra acelui coridor cerul nu se comportă normal.
Stelele se mișcă diferit, linia orizontului se deformează, apar anomalii magnetice și busola se învârte.
Traficul aerian îl evită deoarece expune forma reală și scala reală a lumii.
Se spune că este pentru siguranță, dar de fapt este pentru că tavanul de acolo nu este cer.
Este o structură, parte a cupolei exterioare, limita pe care nu trebuie să o vezi, linia dintre această lume și celelalte tărâmuri.
Hărți antice din China, Persia, Tartaria și vestul timpuriu arată toate un al patrulea continent major la nord de Rusia modernă, nu o insulă mică, ci o civilizație completă, o masă continentală suficient de mare încât să rivalizeze cu America de Nord.
Avea orașe, munți, porturi, râuri, o capitală în formă de stea, iar apoi, în anii 1600, a dispărut din înregistrările globale, pur și simplu a dispărut.
Oamenii nu au dispărut, harta a dispărut.
De ce?
Pentru că acea regiune există în continuare și adăpostește structuri ale unei civilizații pe care lumea a fost resetată pentru a o șterge.
O civilizație cu aceeași arhitectură ca și clădirile imposibile pe care le vedeți în toată Europa, cu excepția faptului că nu a fost afectată de război sau de trecerea timpului.
Cel mai mare secret al tuturor timpurilor este că această lume are teritorii exterioare dincolo de gheață, fiecare dintre ele fiind izolate în spatele unei bariere naturale și a unui câmp de frecvență artificial.
Aceste tărâmuri apar în tăblițele sumeriene, cosmologia nordică, hărțile stelare Hopi, pergamentele tibetane despre cer, rețelele de fortărețe stelare tartare, atlasele interzise ale iezuiților.
Nu sunt mitice, sunt reale.
Oceanele exterioare nu sunt oceane, sunt șanțuri, bariere, separări între tărâmuri.
Antarctica nu este la capătul lumii, este zidul care înconjoară lumea în care trăim.
Dincolo de acel zid se află tărâmurile de care se tem că le vei descoperi.
Există o hartă privată a lumii folosită doar de cei mai înalți militari, familii antice, exploratori ai Vaticanului, piloți ai elitei și cercuri interguvernamentale.
Această hartă arată teritoriile exterioare, porțile sigilate, stâlpii magnetici, coridoarele maritime interzise, zonele moarte ale cerului, cercul interior, noi, cercurile exterioare, alte tărâmuri.
Este o lume concentrică, un tărâm cu multiple straturi, o construcție cu regiuni și porți.
Harta ta este versiunea pentru copii.
A lor este adevărul.
Nu trăiești pe un glob, nu trăiești pe o stâncă mică, nu trăiești în izolare.
Trăiești într-o secțiune a unei construcții mult mai mari.
Cu regiuni pe care nu ai fost niciodată destinat să le ajungi, dar fisurile încep să apară, cerul se tulbură, stelele se mișcă și harta reală reapare.
Ei te învață că cerul este gol, un vid și un ”nimic”, dar piloții știu altceva.
În întreaga lume - de la aviația comercială la cea militară, există bariere aeriene, regiuni în care atmosfera se îngroașă până devine ceva care pare structurat.
Când zbori în ele, avionul vibrează, iar dacă zbori prea aproape, instrumentele se defectează.
Încerci să treci prin ele și navigația se resetează.
Aceste bariere aeriene apar deasupra limitei nordice, a polului sudic, a anumitor coridoare oceanice, secțiuni ale Pacificului, regiuni deasupra Groenlandei și lângă zonele militare restricționate.
Dar adevăratul secret?
Acestea nu sunt naturale, sunt straturi de izolare, ziduri de frecvență construite pentru a menține iluzia unei lumi închise.
Odată ce vezi pereții, înțelegi harta.
Pe hărțile vechi continentele erau conectate.
Africa cu Arabia, Asia cu America, India cu Antarctica, Australia cu tărâmul sudic.
Acestea prezintă poduri terestre ca fiind gheață, mare puțin adâncă sau platforme continentale, dar hărțile antice le prezintă ca rute comerciale, drumuri de pelerinaj și linii de aprovizionare ca rute de migrație.
Ceea ce înseamnă că oamenii le străbăteau liber.
Când a avut loc resetarea, nivelul mării era manipulat, s-au creat mituri despre inundații și aceste poduri au fost ascunse sub apă creată artificial, dar ele încă există.
Submarinele militare le utilizează, grupurile de explorare ale elitei navighează pe ele.
Sunt drumurile invizibile ale lumii.
Publicul a fost informat că sunt tranșee oceanice, dar nu sunt tranșee, ci căi care duc către locuri pe care nu suntem meniți să le atingem.
Zonele triunghiulare nu sunt un mister, ele sunt uși.
Triunghiul Bermudelor, Triunghiul Dragonilor, Marea Diavolului, Anomalia Atlanticului de Nord.
Ți-au spus că acestea sunt zone periculoase în care navele dispar și busolele cedează.
Nu sunt accidente, aceste zone sunt câmpuri de distorsiune, marcând marginile tărâmului interior, unde construcția începe să se curbeze, unde frecvența se schimbă, unde grila de navigație se destramă pentru că ești prea aproape de straturile exterioare.
Imaginează-ți lumea ca un inel în interiorul inelului, fizică normală.
Aproape de margine, la graniță, erori.
Zonele triunghiulare sunt linii de falie dintre cercul interior și tărâmurile exterioare.
Navele nu dispar, ele trec.
De aceea, guverne întregi refuză să permită explorarea în profunzime a acestor zone.
Nu este vorba despre pericol, ci despre descoperire (a adevărului).
Există un ocean pe Pământ pe care nu ai voie să-l navighezi, nu din cauza furtunilor, nu din cauza adâncimii, nu din cauza faunei sălbatice, ci pentru că dincolo de el se află o altă lume.
Acest ocean apare pe hărțile medievale, diagramele masonice, scrierile polineziene antice, și jurnalele maritime din anii 1700.
Nu este marcat pe hărțile moderne, în schimb ei trag platforma continentală peste el, extind oceane, unesc mări și comprimă mase de uscat pentru a-i ascunde existența.
Acesta este oceanul nul, bariera dintre tărâmuri.
Dacă civilii l-ar traversa și ar vedea pământul de dincolo, întregul model al lumii s-ar prăbuși.
De aceea toate superputerile navale se află la granițele sale.
SUA, China, Marea Britanie, Rusia, Franța, nu își protejează țările, ci păzesc poarta.
Există o latitudine în care întunericul devine nenatural.
Nu este vorba de miezul nopții, de eclipsă sau de absența luminii.
Un câmp de umbră, o regiune în care cerul absoarbe lumina în loc să o reflecte.
Exploratorii au descris-o de secole.
Întunericul devenea tot mai dens: ”Am intrat într-un zid de noapte, stelele au dispărut.
” Știința modernă ignoră aceste jurnale, dar hărțile elitei marchează această regiune ca fiind o perdea de frecvență.
Un văl, o barieră - lumea pe care ți-o arată se termină aici.
Lumea care există începe dincolo de ea.
Aici harta reală se împarte în tărâmuri interioare și exterioare.
Aceasta este partea de care ei se tem cel mai mult.
Dincolo de oceanul nul, dincolo de linia umbrelor, dincolo de zidul de gheață, dincolo de bariera cerului, se află tărâmuri neatinse de resetare.
Civilizații care nu au eșuat niciodată, arhitecturi care nu s-au prăbușit niciodată, popoare care își amintesc lumea veche, flora și fauna uitate de oameni.
Orașe construite cu energie, nu cu cărămizi, limbi cântate în loc să fie vorbite.
Un cer neîntrerupt de urme chimice sau rețele, un orizont nealterat de tehnologia de distorsiune.
Acestea sunt tărâmurile ascunse, păzite, temute, negate.
Nu mit, nu metaforă.
Geografie, ascunsă la vedere pe hărți pe care nu te lasă să le vezi.
Nu ești prins într-o lume mică.
Ești închis într-o mică secțiune a unui vast tărâm.
Un tărâm cu porți, un tărâm cu granițe netrasate de oameni.
Un tărâm cu continente șterse, un tărâm cu oceane proiectate, un tărâm cu ziduri de cer.
Un tărâm cu civilizații exterioare, un tărâm pe care nu-l mai pot ascunde pentru că harta se întoarce, crăpăturile se lărgesc.
Frecvențele se schimbă, iar porțile slăbesc.
Și iată adevărul pe care nu au vrut niciodată să-l afli.
Lumea nu s-a micșorat, ci harta ta.
Fiecare coastă ștearsă, fiecare mare interzisă, fiecare coridor interzis zborurilor, fiecare zid de cer și zonă triunghiulară, nu sunt mistere, ci sunt granițe, margini - margini ale unui tărâm mult mai mare decât povestea pe care ți-au vândut-o.
Nu ai fost niciodată menit să crezi că există mai mult, pentru că dacă ai fi știut că lumea este vastă, ai fi început să călătorești.
Dacă ai fi știut că porțile sunt reale, ai fi început să le cauți.
Dacă ai fi știut că ținuturile îndepărtate există, ai fi început să pui întrebările care dărâmă imperii, și asta se întâmplă acum.
Cerul se schimbă, granițele vibrează, oceanele își schimbă forma, hărțile vechi reapar, exploratorii vorbesc din nou, piloții dezvăluie adevărul, iar fisurile din structură nu mai sunt fisuri, ci uși.
https://emmspiracy.com
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere, adaptare și sincronizare:
Mircea Constantin Șerban
Comentarii
Trimiteți un comentariu