Ce se întâmplă cu sufletele care nu-și amintesc?

Vă voi răspunde în mod corespunzător, deoarece mulți dintre voi vă întrebați în sinea voastră același lucru.
Întrebarea era: ”Ce se va întâmpla cu cei care nu își vor aminti?”
Vor rămâne prinși în simulare pentru totdeauna?
Răspuns scurt? Nu, nu sunt prinși pentru totdeauna, dar sunt prinși într-o buclă.
Nu o temniță în flăcări, nu un iad de desene animate cu furci, dar un scenariu care se repetă.
Aceeași sală de clasă, costume diferite.
Primești un nume nou, părinți noi, un corp nou, o cultură nouă, dar aceleași tipare nevindecate.
Aceleași lecții neterminate, aceeași amnezie.
Asta e capcana, nu o viață de pedeapsă, ci mai multe vieți de uitare.
Ce înseamnă de fapt a-ți reaminti? Când spun a-ți reaminti, nu vreau să spun
să memorezi videoclipuri cu conspirații sau să colecționezi etichete spirituale.
A-ți reaminti înseamnă când ceva din interiorul tău îți spune ”Ia stai un pic!” și simți că nimic din toate acestea nu-ți este familiar.
E momentul în care începi să vezi dincolo de scenariu, de opțiunile false, de războaiele reciclate, dincolo de religiile care se ceartă, dar cumva slujesc acelorași stăpâni.
Reamintirea este atunci când își dai seama că: ”Nu sunt doar acest corp. Nu sunt doar acest rol.
Am existat înainte de acest loc și voi exista și după el.”
Întreaga sarcină a grilei este să oprească acel moment, să te țină ocupat, tensionat, traumatizat, prins în distracții, sedat - orice altceva decât treaz.
Așadar, când cineva moare adormit, fiind încă pe deplin identificat cu personajul, ei urmează aceleași drumuri astrale bătătorite, sunt conduși de frică, vinovăție, atașamente neterminate, lumină falsă, voci familiare, și apoi de resetare - nivel nou, același joc.
Acum, partea înfricoșătoare a întrebării: ”Ce se întâmplă dacă cineva nu se trezește niciodată sau se oprește aici pentru totdeauna?”
În acest sistem, „pentru totdeauna” nu funcționează așa cum credem noi.
Nu există un bătrân cu cronometru care să spună: „Ai avut șansa, acum suferă.”
E mult mai mecanic decât atât.
Gândește-te la asta ca la un circuit închis: atâta timp cât conștiința ta continuă să vibreze la aceeași frecvență, bazată pe frică, venerarea sistemului, ascultare oarbă, a nu pune niciodată întrebări, a nu-ți reaminti niciodată, rămâi compatibil cu bucla.
Așa că continui să fii pus înapoi, viață după viață de distragere și distrugere, uneori răsplătit, alteori pedepsit, mereu reciclat, care poate părea o eternitate din interiorul jocului, dar de la nivelul de deasupra grilei, este doar un program din care nu s-a ieșit încă.
Cei care nu-și amintesc nu sunt condamnați, ci doar sunt reeditați.
Iată partea pe care vreau să o auzi cu adevărat.
Cei care se tem să pice testul sunt, de obicei, cei care îl trec deja.
Dacă urmărești acest material, dacă simți că ceva nu este în regulă cu locul ăsta, dacă ideea de a te întoarce îți îmbolnăvește sufletul, dacă pui la îndoială zeii, sistemele, scripturile, nu ești unul dintre cei adormiți complet.
Ființele cu adevărat adormite nu întreabă, ele urmează, au încredere în rețea.
Ei o apără în momentul în care începi să vezi dincolo de aparențe, aceasta fiind prima fisură în cușcă.
Conștientizarea este prima cheie.
Refuzul de a-ți preda sufletul oricărei măști a autorității, religioase, politice, spirituale, tehnologice, este a doua.
Și iubirea, o iubire cu adevărat incomodă și plină de sacrificiu de sine, nu o iubire și o lumină false de tip `New Age`,
asta îți rescrie ruta de ieșire.
Moartea nu este scăparea.
Și trebuie să spun asta clar pentru oricine ascultă dintr-un loc întunecat.
Părăsirea corpului în mod intenționat nu este modalitatea prin care poți scăpa din buclă.
Asta te scoate din personaj cât timp ești încă confuz, încă în starea de a fi rănit, încă programabil.
Devii mai ușor de condus, nu mai liber.
Nu este vorba despre a fugi de viață, ci despre a te trezi în interiorul ei.
Făcând treaba aici, rupând tipare, alegând adevărul în locul confortului, alegând compasiunea în locul cruzimii, alegând să vezi dincolo de minciuni chiar și atunci când te costă.
Asta schimbă ce se întâmplă în continuare. Dacă te lupți și te gândești să-ți faci rău, te rog să ceri ajutor din lumea reală, vorbește cu cineva în care ai încredere, contactează-i pe cei din zonă, pentru că viața ta nu este o greșeală, ci o mișcare critică pe tablă.
Deci, ce se întâmplă când un suflet își reamintește în sfârșit?
Când ei mor, nu se agață de vocile care îi cheamă înapoi în sala de clasă.
Nu urmăresc energia familiară care i-a ținut prinși în capcană.
Ei recunosc teatrul astral, luminile false, porțile false, ghizii reciclați.
Există un alt îndemn, încă tăcut, care nu cere venerare, nu negociază, nu amenință.
Acele suflete nu se lasă târâte.
Ei aleg.
Unii părăsesc complet sistemul.
Unii se întorc intenționat ca ajutoare, ca infiltrați în rețea, ca distrugători de tipare, cei ciudați din fiecare familie, care nu se integrează niciodată pe deplin.
Dar ei nu mai sunt aici ca prizonieri, sunt aici ca și chei.
Deci, ca să vă răspund corect: nu, ei nu vor fi prinși în simulare pentru totdeauna, dar vor continua să se miște în buclă până când scânteia reamintirii se aprinde în interiorul lor.
Și poate de aceea pui această întrebare, pentru că în adâncul sufletului simți deja acea scânteie în tine, și ești îngrijorat pentru oamenii pe care îi iubești și care nu o fac.
Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru ei este să nu-i trezești cu forța, dar să rămâi treaz tu însuți, să-ți menții frecvența, să spui adevărul atunci când ești ghidat.
Iubește-i fără să le hrănești iluziile și parcurge-ți calea de ieșire atât de clar încât, atunci când le va veni vremea,
lumina ta este unul dintre reperele pe care le recunosc.
Deci nu, sufletele care nu-și amintesc nu sunt prinse în pedeapsa veșnică, dar sunt prinse în ceva mult mai disimulat, mult mai periculos: o buclă repetitivă.
Un ciclu conceput să pară o întâmplare, o coincidență, pur și simplu `viața`.
Dar, în culise, același scenariu se activează încontinuu până când, în sfârșit, un suflet se trezește în interiorul jocului.
Iată adevărul pe care nimeni nu a îndrăznit să-l spună cu voce tare.
Uitarea este adevărata închisoare, nu lumea, nu trupul, nu moartea.
Uitarea, pentru că odată ce uiți cine ești, devii orice îți spune sistemul să fii.
Un nume, o slujbă, o traumă, o credință, un număr într-o buclă care se auto alimentează, dar în momentul în care începi să-ți reamintești, chiar și cea mai mică scânteie, întreaga construcție reacționează.
Ușile se mișcă, tiparele se rup, bucla începe să se spargă.
Și aici începe episodul doi.
Dacă primul episod ți-a arătat ce se întâmplă cu sufletele care nu-și amintesc, episodul doi vă va arăta de ce nu își amintesc, cine le șterge, cum funcționează vălul și cum să spargă mașinăria care a ținut omenirea adormită timp de mii de ani.
Aceasta era întrebarea. Episodul doi este răspunsul.

https://emmspiracy.com
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork

Traducere, adaptare și sincronizare:
Mircea Constantin Șerban